moarte ma descompune

am iesit pe terasa sa lucrez, era soare…

am simtit un miros un intens de mort si moarte, descompunere. primului gand care a aparut “iar moare cineva” i-am dat flit cu alt gand “lasa, sunt doar gandurile mele despre moarte, care nu imi dau pace zilele astea, anii astia…” stiind in acelasi timp ca nu m-am inselat niciodata cand am simtit asta. asta era un gand infricosator cu ceva ani in urma…

pun laptopul pe masa si vad langa bancheta, in colt, un arici.

l-am salutat, ma bucuram sa il vad aici, mai aproape: “hey, pui!” (la toata lumea mai mica decat mine zic “pui”)

am inceput sa filmez… m-am aplecat langa el, neintelegand cum de nu fuge sa se ascunda, cand ma aude, vede…

l-am mangaiat, intrebandu-ma “Cum de nu te aricesti, precum toti aricii”!…

apoi s-a intors cu partea cealalta spre mine, raspunzandu-mi in acest fel intrebarii…

 

rana ii e deschisa, mustele pe langa si inauntru colcaiau viermii… in zona, cumva a umarului drept… o gaura adanca unde puteam sa vad cum viermii… se infrupta…

inca nu au ajuns la organele vitale se pare, insa respira repede, ceea ce inseamna ca durerea era mare…

cangrena era “vie”, fremata de viata, de alta viata… el nu o sa mai fie curand, iar viata continua, in alte forme… din el, prin intermediul lui, dincolo de el…

 

o fi venit pe terasa sa gasesca un loc unde sa moara in pace…

intre timp a plecat pe picioare, in iarba, sa moara unde nu plange nimeni despre el si unde nu il inconjoara catelele mele intrigate intotdeuna de arici.

 

moartea ma descompune… descopune acest “ma”, acest “eu” care se crede, odata mic, o data mare…

impermanenta imi aduce aminte de acum si aici.

am oprit filmarea in lacrimi, din dorinta de a fi prezenta, cu ce este: cu contemplarea, din nou, a suferintei, a trecerii, a rotii vietii si mortii.

prezenta cu ce simteam: durere, tristete, o urma de frica(?), cu observarea gandurilor de regret si reverenta pentru prietenul meu care mi-a oferit inca un moment cu doliul care ma duce dincolo de doliu.

eram prezenta cu observarea , din nou, a felului in care fiintele din planul animal isi traiesc suferinta fizica: cu acceptare, fara sa se vaite, sa urle… sa se lamenteze, sa faca circ, sa atraga atentia, sa urmeze cursuri “pe trauma”, sa mearga la psiholog. stiu, stiu ce o sa imi spui… “noi nu suntem animale, suntem evoluati!” 🙂 right!

animalele se retrag, in liniste, cu ce este…

 

a inceput sa ploua…  tare si asezat cumva, la fel curgeau si lacrimile pe obraji mei…

linistit

curgeau

calde

pline de ce este

vii

impacate

 

slava Cerului* ca am la indemana toate “instrumentele” sau pot fi cu toate astea din mintea mea.

vipassana mi-a oferit asta…

cursul de miracole mi-a oferit asta…

 

drum lin, prieten drag.

am salutat-o din nou si pe tanti Maria care a plecat si ea acum mai bine de doua saptamani si pe toti cei are au plecat din mine <3

 

 

v-am zis ca scopul meu in viata e sa mor in pace, asa-i?

 

 

(*) “Cerul” – vezi dictionarul miraculos  (curand)